Omul iubeşte de multe ori în viaţă, în diferite forme. Orice fiinţă trăieşte, măcar o dată în viaţă, o iubire imposibilă. O iubire ce îţi inunda toţi porii, o iubire ce te sufocă de plăcere. Plăcere vinovată. Ştii că se termină, dar nu ştii când. Ştii că iubeşti, dar nu ştii de ce. Ştii că e ciudat, dar e o ciudăţenie al naibii de frumoasă. Nu poţi refuza, nu poţi rezista, nu poţi analiza lucrurile. Nu le pui în balanţă. Nu vrei. Trăieşti momentul, trăieşti ziua, trăieşti luna…
Dar
când se termină… Ce faci? Trăieşti o amintire vie? Sau o amintire care nu mai
doare? Tind să cred că amintirea rămâne vie mult timp… Te atrage, o simţi
caldă, vie, pătrunzătoare. Privirile… ohh… sunt atât de reale… inimile atât de
aproape şi de calde. Sărutul atât de intens şi de pasional, de parcă e prima
dată când săruţi. Şi de fiecare dată e la fel. Cu fiecare întâlnire îţi creşte
iubirea. De la pârâul de iubire de la început, ajungi la un ocean… Cel mai mare
ocean de pe Terra. Şi te gândeşti de multe ori că e momentul ca oceanul să
sece. Să se micşoreze. Vrei deşertul. Vrei să se termine, pentru că ştii că nu
e viitor. Dar, repet, nu poţi.
E momentul detaşării. E momentul să te
reculegi. Să îngrămădeşti oceanul de iubire într-un colţ uitat de lume. Să nu
îl mai vezi, să nu îţi mai clăteşti ochii cu o apă care nu îţi aparţine. E
părticica de ocean al ţării vecine, părticica altei culturi. Nu e a ta, deşi
vrei să o cucereşti. Armele tale sunt puţine. Ţara vecina are artileria grea. E
putere mondială în faţa ta. Nu poţi.
E
momentul detaşării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu